Timpul până la coliziune în degenerescența maculară
1. De ce ne interesează „timpul până la coliziune” la pacienții cu degenerescență maculară?
Degenerescența maculară legată de vârstă afectează nu doar cititul și recunoașterea fețelor, ci și mobilitatea: pacienții cad mai des, călătoresc mai puțin, conduc mai rar și au dificultăți în a aprecia corect „ferestrele de siguranță” în trafic.
O componentă centrală a siguranței la mers și condus este capacitatea de a estima corect timpul rămas până la o coliziune cu un vehicul care se apropie. Întrebarea autorilor studiului TTC-AMD a fost directă și foarte practică: atunci când vederea centrală este afectată de degenerescență maculară, pacienții reușesc totuși să anticipeze coliziunea la fel de bine ca persoanele cu vedere normală? Și, dacă da, pe ce fel de indicii se bazează?
2. Designul studiului: realitate virtuală, vehicul care se apropie, trei tipuri de indicii
Studiul a inclus cincizeci de vârstnici: douăzeci și cinci cu degenerescență maculară la ambii ochi și douăzeci și cinci cu vedere normală, definită ca acuitate vizuală suficientă pentru permis de conducere. Toți au efectuat un examen oftalmologic complet (acuitate vizuală, sensibilitate la contrast, câmp vizual, imagistică fund de ochi și tomografie în coerență optică), precum și o evaluare audiologică standardizată.
Participanții au fost așezați în centrul unui aranjament circular de șaisprezece difuzoare și au purtat o cască de realitate virtuală. Sistemul a simulat un drum rural cu o bandă, pe care se deplasa un automobil sau un camion ce se apropia direct către participant, aflat la marginea drumului, ca un pieton pregătit să traverseze.
Vehiculul se apropia cu viteze variabile, era vizibil sau audibil timp de trei secunde, apoi dispărea brusc. În trei condiții diferite, participantul primea: doar informație vizuală, doar informație auditivă sau informație audio vizuală combinată. Sarcina era simplă, dar foarte relevantă clinic: să apese un buton exact în momentul în care credeau că vehiculul ar fi ajuns la ei, dacă și-ar fi continuat traiectoria.
3. Ce au măsurat autorii, dincolo de „a nimerit sau nu momentul”?
Pe lângă eroarea medie a estimării timpului până la coliziune și eroarea absolută, autorii au folosit o abordare psihofizică de tip „corelație inversă” pentru a calcula cât de mult cântărește fiecare tip de indiciu în decizia finală.
Au diferențiat între:
-
informații fiabile despre timp până la coliziune, derivate din modul în care se modifică poziția și dinamica vehiculului;
-
indicii euristice, precum distanța aparentă, dimensiunea optică a vehiculului sau nivelul sonor perceput, care pot fi mai ușor accesibile dar pot duce și la erori.
De asemenea, au analizat variabilitatea intrapersonală a răspunsurilor și au comparat nu doar pacienții cu degenerescență maculară cu grupul cu vedere normală, ci și două subgrupuri de pacienți cu severitate diferită a afectării bilaterale.
4. Rezultate esențiale: performanță similară, strategii diferite
Rezultatul care atrage imediat atenția: eroarea medie și eroarea absolută a estimărilor timpului până la coliziune au fost comparabile între pacienții cu degenerescență maculară și persoanele cu vedere normală, în toate cele trei condiții de prezentare. Nu s-a observat un avantaj clar al combinației audio vizuale față de modalitățile singulare, iar beneficiul „multisenzorial” a fost mai degrabă limitat.
Diferențele apar însă atunci când privim „greutatea” diferitelor indicii. În condiția numai vizuală, pacienții cu degenerescență maculară s-au bazat mai mult, deși cu efect de mărime relativ mic, pe distanță și pe dimensiunea optică a vehiculului decât pe informația direct legată de timp până la coliziune, comparativ cu grupul cu vedere normală. Cu alte cuvinte, folosesc ceva mai mult „reguli simple” de tipul „pare mai aproape și mai mare, deci ajunge mai repede”.
În plus, variabilitatea răspunsurilor la nivelul aceluiași individ a fost mai mare la pacienții cu degenerescență maculară doar în condiția audio vizuală combinată. Analiza subgrupurilor indică faptul că nu este suficient să știm că pacientul are degenerescență maculară la ambii ochi; gradul de afectare bilaterală pare să fie determinant pentru felul în care se modifică strategiile de estimare a timpului până la coliziune.
5. Cum ar trebui să schimbe acest studiu discuția din cabinet?
Pentru oftalmolog, mesajul principal este paradoxal, dar încurajator: pacienții cu degenerescență maculară legată de vârstă pot atinge performanțe de estimare a timpului până la coliziune similare cu cele ale persoanelor cu vedere normală, însă o fac apelând la alte surse de informație.
Acest lucru are cel puțin trei consecințe practice:
-
Evaluarea riscului nu se poate baza doar pe acuitatea vizuală. Chiar și cu scăderea acuității centrale, unii pacienți reușesc să folosească eficient indiciile vizuale periferice și informația auditivă pentru a evita coliziunile.
-
Consilierea trebuie să includă utilizarea deliberată a indiciilor auditive și vizuale simple. Pentru traversarea străzii și alte situații de trafic, discuțiile despre „să asculți atent intensitatea și direcția sunetului motorului” sau „să urmărești cât de rapid crește dimensiunea aparentă a vehiculului” nu sunt banale, ci reflectă exact strategiile prin care pacienții își mențin siguranța.
-
Severitatea pierderii bilaterale contează. În practica de zi cu zi, merită identificat care pacienți au afectare centrală avansată la ambii ochi, deoarece la aceștia ne putem aștepta la o dependență mai mare de indicii euristice și la o variabilitate mai mare a estimărilor, în special când primesc simultan informație vizuală și auditivă.
6. De reținutȘ
Studiul TTC-AMD arată că pierderea vederii centrale nu înseamnă automat pierderea capacității de a anticipa coliziuni. Pacienții „reconfigurază” modul în care combină indiciile vizuale și auditive și pot atinge, în medie, performanțe similare cu persoanele cu vedere normală. Rolul medicului oftalmolog este să recunoască aceste mecanisme de compensare, să le explice pacientului și familiei și să își ajusteze consilierea privind mersul, traversarea și conducerea autovehiculelor nu doar în funcție de acuitatea vizuală, ci și de modul în care pacientul folosește efectiv informația senzorială disponibilă.